Un debut, unul care n-ar trebui sa aiba nevoie de nici un fel de pledoarie, ne propune editura Dacia. Ne propune e un fel de a spune. Dupa ce-a stat mai bine de doi ani in sertarele editurii, cartea a aparut de citeva luni, poate prin martie, desi anul indicat pe reversul paginii de garda este 2003. Si-apoi, cite exemplare sa fi fost tiparite?! Cinsprezece?! Douazeci?! Cit de mult ati coborit in trib, prieteni poeti care editati o carte de versuri, tradind poezia, umilind-o?! Ce se intimpla cu voi de ati uitat si ati orbit?! De fapt, chiar nu propun o pledoarie, desi voi cita mult, citeva poeme in intregime, pentru a da seama despre acest debut intrat fara sa vrea intr-o zodie nefasta. Poate ca, numindu-se Texte inter-zise, cartea lui L.D.Clement va fi atras dupa ea un anumit scenariu al realului. Discretiei, retractilitatii, refugiului intr-o margine, aceea a cuvintului, realitatea i-a raspuns pe masura. Cu sentimentul inconsistentei pe buze, intr-o tensiune a declinului suportabila numai prin umbra ironiei, strain intr-o lume care, daca nu ia forme mecanice, se dilueaza pina la disparitie, L.D.Clement se supune acum, din nou, unei intimplari care poarta cu sine gustul amaraciunii. Si nu propun o pledoarie, impotriva acestor cuvinte de inceput, pentru ca, matura in constructie, cu citeva poeme de mare finete, cartea nu are nevoie decit de propria-i prezenta pentru a impune. La drept vorbind, la cei 35 de ani pe care i-a implinit in acest an, L.D.Clement, concitadinul meu, chiar nu mai e un poet tinar. Si daca numele lui e ca si necunoscut, faptul acesta se datoreaza convingerii lui ca poezia nu e nici un mijloc de parvenire sociala, nici prilejul unor exhibari publicistice. Discretia este dovada cea mai sigura a devotiunii. Cit despre imaginarul acestei poezii, el are in permanenta atributele slabe ale iluziei, construite si acceptate ca atare. Notatii dintr-un jurnal, schite ale tranzitoriului, poemele lui L.D.Clement nu clameaza decit imposibilitatea de a clama sau, mai exact, neputinta si gratuitatea oricarui strigat. Nu e vorba nicicind de confesiuni, ci de scene trecute prin filtrul unei anume imponderabilitati, de tablouri edificate de o sensibilitate ultragiata, sustinuta uneori livresc, de caligrafii sigure in care pulseaza amaraciunea, dublata cind de discreta ironie, cind de un cinism intors asupra-si. In texte fara titlu – sau, mai exact, cu titluri ascunse la sfirsitul textelor, in paranteze –, L.D.Clement inchide mici reportaje tainice, lipsite de sensul ideologic al alegoriilor, lirismul sau nutrindu-se din ezitare si precaritate. Daca ultimul poem nu s-ar numi HOHOT, ai crede ca atmosfera aceasta e numai desenata, nu si traita. Or, orice desen ascunde in sine o disperare abia retinuta, aici chiar angoasa: "la urma urmei un text se scrie singur / daca nu cumva este gata scris. stai / cu creionul pe el si nu-i al tau. ca o femeie / care se dezbraca de fata cu tine. are titele pline / pintecul incapator si soldurile doldora. ti se usuca gura / iar ea-ti suride-n oglinda. spargi oglinda iar ea / continua sa rida pe dinauntru. o sugrumi cu furie / o calci in picioare si-ti ramine in creieri hohotul / pe care-l auzi toata viata pe care-l scrii si-l rescrii / nebuneste hohotind hohotind". Strain si straniu, L.D.Clement scrie poeme ale mortii. Uneori, cu o senzatie a concretului atit de puternica incit singura realitate este aceea a devorarii: "am doar un ciine si nici pe acela / nu l-am vazut vreodata. l-am adulmecat doar / si i-am soptit in taina pe inserat cind deveneam una / cu arborii vechi cu aerul cu somnul moale al pruncilor / i-am soptit aratindu-i carnea si oasele: hai cutu-cutu. / n-a venit nu s-a apropiat niciodata desi / de jur imprejur auzeam numai vertebre rupindu-se / clefait de falci plesnete de piei jupuite si / chiotele celor devorati pina la maduva. / ai venit in schimb tu pe care te stiu doar ca umbra / cuprinsa in umbra mea precum si dupa mirosul tau / de catea. nici nu stiu cine face mai bine / umbra pamintului – eu sau ea. nici nu stiu daca / inima mea mai pompeaza singe in mine si nu-l deverseaza / strain de gindu-mi de tot ce inteleg in animalul ei intreg / intr-un peste sau intr-o pasare. si nici pe mine / nu ma mai stiu asa cum eram cind mi-era sete / si fluieram. de aceea scriu si rescriu cu povara gindului / ca miine ma voi vedea jigodie trista fara rost risipita / adulemcindu-se pe sine in oglinzi gata sa muste si sa / smulga din osul sau dulce carnea sa umbrita (UMBRE)". Ciinele, da, prezent adesea in tablourile lui L.D.Clement, semnul unui principiu devorator care, paradoxal, pastreaza lumea in echilibru; transforma iluzia in realitate. Alteori, funambulesc, moartea e un tarim interzis, singura solutie pentru un gol al fiintei care devine coplesitor. Sarcasmul e de mult abandonat; in locul lui, o disperare aparent fara motiv, surprinsa intr-o scena cu atit mai grava cu cit se fragmenteaza in detalii inregistrate cu incetinitorul: "un clovn isi leaga sireturile in mijlocul strazii. masinile / il ocolesc toate. din buzunare ii cad ochelarii un ciob de / oglinda un pumn de agrafe pentru hirtii. vin niste fete / se apleaca si ridica totul obiect cu obiect. clovnul isi / dezleaga sireturile apoi iar le innoada. fetele ii pun / ochelarii in buzunar – el parca nici n-ar simti – si / agrafele si oglinda. masinile ocolesc toate. clovnul / isi face mai departe numarul cu sireturile. fetele prind / a simti cum cresc li se scurteaza fustele si le pleznesc / bluzele. atunci gata sa plece ele intreaba: cit ai de gind / sa mai stai asa? nu-ti vine singele in cap? iar clovnul / cu fruntea plecata se smiorcaie: oare / nu mai traieste nici un calau in corumba? (SIRETURI)". Sint poeme ale desertaciunii, ale declinului, scrise uneori cu autoironie subtire, alteori cu cinism si chiar atrocitate. Intr-un loc in care labirintul e intuneric, in care senzatia metafizicii absente este expresia prabusirii din timp, intr-un loc in care orice metafora e denudata pentru a numi concretul atroce, de unde forta de a construi cu atita stranie liniste scenarii ale disperarii?! Poate din sentimentul acut al inutilitatii si al lipsei de sens?! Mai bine sa citim, decit sa incercam a raspunde: "imi beau cafeaua – exist / sa dau sens citorva boabe risnite de cafea / unui vapor unui culegator de cafea transpirat / fara umbra sub soarele orbitor / arborelui de cafea. / mestec o bucata de carne – exist / doar de-ar avea odata sens porcarul macelarul si porcul. / porcul – ca dobitoc omnivor / maninca si el ce i se da ce gaseste / asteapta sa se-ascuta cutitul / transpirind pe sub garduri asteapta porcul / sa-si vada singele macar o data in viata / zapada imensa scaldatul ritualic // un porc oarecare a halit intr-o seara / un copil de trei ani (stire de senzatie in citeva ziare / din romania pe la mijlocul unei veri). i-a dat inseamna / un sens. (SENSURI INTER-ZISE). Ce s-ar mai putea spune?! Ca L.D.Clement este un poet adevarat – pe care-l citesti cu infiorare?! Mi se pare cumva grav ca trebuie sa pledez pentru acest lucru...; ma bucur ca pot s-o fac. L.D.Clement, Texte inter-zise, Dacia, 2003

Mircea A. DIACONU