Doisprezece oameni, apartinand lui "Council on Foreign Relations" (CFR), faceau politica "bancherilor internationali" la Casa Alba. Adica politica (clasica) a doua blocuri opuse, care determina "cresterea tensiunii" dintre ele, materializata in conflicte militare sau crize internationale. Cu cresterea corespunzatoare a inarmarii si a "imprumuturilor de razboi". Atat in Coreea, cat si in Vietnam, am asistat, in realitate, la megaafaceri, care primau in fata unui castigator clasic militar. Walter Isaacson si Evan Thomas descriu grupul de consilieri "Council on Foreign Relations" din jurul presedintelui Lyndon Johnson, in "The Wise Men" (Simon and Schuster, 1986), grup mostenit de la Administratia John Kennedy, ca fiind aceia care l-au impins de la spate pe presedintele SUA sa escaladeze razboiul din Vietnam in 1965. Trecusera doisprezece ani de la razboiul din Coreea si "cresterea tensiunii" dintre blocuri - legea sfanta a Razboiului Rece - trebuia sa-si arate efectele. Inginerii esecului Unul dintre principalii "ingineri" ai fiasco-ului din Vietnam - descris in "Wise Men" - a fost Walt Rostow, presedinte al "Consiliului pentru Planificarea Politicii Externe" din Departamentul de Stat, intre anii 1961-1966, dupa care a devenit "National Security Adviser". Walt Rostow era membru al "Council on Foreign Relations" din 1955. "Washington Post", din 10 august 1966, il numea "Piatra de granit a lui Johnson in sustinerea escaladarii vietnameze". Atat de convins era de escaladarea razboiului, incat, in 1962, Walt Rostow starnise agitatie in Congres ca autor al unui raport, "Bazele politicii securitatii nationale", in care Rostow cerea recunoasterea Chinei, a Germaniei de Est si vorbea de "interesele americane suprapuse cu ale natiunilor comuniste", solicitand intre altele si ca SUA sa nu mai acorde ajutor miscarilor de rezistenta din Europa de Est si Centrala. Contraperformantele lui McNamara

		Desi nu credea in sansele SUA in razboiul din Vietnam, Averrel Harriman a pledat energic in favoarea escaladarii conflictului

Al doilea "intelept" al lui Johnson, secretar al Apararii in perioada escaladarii conflictului din Vietnam, a fost Robert McNamara. Doi autori - Schlafly si Ward - au facut in "The Betrayers" ("Tradatorii") un Curriculum Vitae al "contraperfomantelor" lui McNamara ca secretar la Pentagon: - A redus puterea nucleara a SUA cu 50%, in timp ce URSS si-a marit, in aceeasi perioada, capacitatea sa nucleara cu 300%. - A influentat pierderea locului de frunte al SUA in livrarea de rachete nucleare. - A desfiintat trei sferturi din rachetele multimegaton. - A redus productia rachetelor "Minutemen" de la 2.000 la 1.000. - A distrus toate rachetele americane cu raza medie. - A anulat productia bombelor de 24 de megatone. - A casat 1.455 din cele 2.710 bombardiere ramase din timpul Administratiei Eisenhower. - A dezafectat 600 de bombardiere care aveau la bord arme nucleare strategice. - A blocat la 41 numarul submarinelor atomice "Polaris" si a refuzat sa construiasca alte submarine nucleare. - A refuzat construirea altor sisteme de aparare, cu exceptia TFX (F - III). - A anulat sistemele de rachete "Skybolt", "Pluto", "Orion" si "Dynasoar". Dupa iesirea din Administratia Johnson, McNamara a fost numit presedinte al "Bancii Mondiale". Calitate in care a acordat Vietnamului de Nord un imprumut de 60 de milioane de dolari. Adica exact statului cu care se aflase in razboi, ca secretar la Pentagon. Arhitectul escaladarii

		Secretarul Apararii Robert McNamara, dupa ce a ajuns presedinte al Bancii Mondiale, a acordat Vietnamului de Nord un imprumut de 60 de milioane de dolari

Alt "intelept" al Administratiei Johnson a fost William Bundy, asistent al Secretarului de Stat pentru Asia de Est. Will Bundy a devenit membru al "Council on Foreign Relations" in 1964. A fost arhitectul principal al escaladarii SUA in Vietnam. Este cel care a redactat celebra "Rezolutie a Golfului Tonkin", inainte ca acolo sa aiba loc vreun "incident". Will Bundy a donat 400 de dolari pentru apararea lui Alger Hiss, acuzat de spionaj in favoarea URSS. Mai tarziu, in 1972, David Rockefeller l-a numit la conducerea prestigioasei reviste "Foreign Affaires", unde Will Bundy a inceput sa repudieze public Razboiul Rece si sa puna la indoiala intelepciunea interventiei americane in Vietnam, pe care o sustinuse cu atata ardoare. Bundy edita acum o revista care sugera ca razboiul din Vietnam a fost inutil. Fratele sau, McGeorge Bundy ("Council on Foreign Relations") - consilier pe probleme de securitate nationala in Administratia Johnson - a fost implicat si el in regizarea "incidentului Tonkin". Ulterior, McGeorge Bundy a devenit presedinte al "Fundatiei Ford". Alt mare sustinator al escaladarii SUA in Vietnam a fost Dean Acheson, si el membru al lui "Council on Foreign Relations". Inainte ca URSS sa fie recunoscuta diplomatic de SUA (1933), Dean Acheson a fost angajat de Iosif Stalin sa reprezinte interesele sovietice in America. In 1945, la o reuniune sovieto-americana, Dean Acheson a recunoscut: "Intelegem si suntem de acord cu liderii sovietici ca, pentru a avea securitate si pace in lume, este necesar ca Uniunea Sovietica sa aiba guverne prietene la hotarele ei" (Felix Wittmer - "Freesom's case against Dean Acheson", American Mercury, aprilie 1952, pag. 11). Acheson se referea la "cordonul sanitar" antisovietic, din perioada interbelica. In cadrul Administratiei Truman - in care Acheson era Secretar de Stat - acesta a declarat Coreea de Sud "teritoriu in afara perimetrului de aparare al SUA". Invitandu-l practic pe Kim-Ir-Sen sa invadeze Coreea de Sud, conform scenariului "razboiului limitat" pus la punct de "Council on Foreign Relations". La firma sa de avocatura, Dean Acheson il avea partener pe Donald Hiss, fratele lui Alger Hiss, acuzat de spionaj in favoarea URSS si totodata unul dintre fondatorii ONU. Acheson l-a ajutat pe Alger Hiss, ca si pe alti spioni sovietici (John Stewart Service, John Carter Vincent, Lauchlin Currie). Politica lui Acheson a servit perfect cauza lui Mao, fiind acuzat ca a contribuit la victoria comunistilor chinezi. Consilierul neoficial Dean Acheson a fost consilier neoficial - dar o persoana foarte influenta la Washington - in timpul administratiilor Kennedy, Johnson si Nixon. A fost, ca si ceilalti "Wise Men" ai "Council on Foreign Relations" din Administratia Johnson, unul dintre consilierii-cheie care au sustinut in 1965 escaladarea de catre SUA a razboiului din Vietnam. David Halberstam nota in "The Best and Brightest" ("Cel mai bun si mai stralucitor"), aparuta la editura "Random House" in 1972, pag. 7: La inceputul lui mai 1964, cu ocazia unui cocktail la Casa Alba, Acheson marturisea unui prieten ca situatia din Vietnam este cu mult mai rea decat se credea si se mentiona in rapoartele primite". Acheson si ceilalti "intelepti" au sustinut insa public escaladarea razboiului din Vietnam nu pentru ca ei credeau in necesitatea angajarii masive a SUA in razboi, ci doar pentru ca escaladarea razboiului era politica "Council on Foreign Relations". Intre "inteleptii" "Council on Foreign Relations" care au pledat public, cu toata convingerea - desi, in realitate, gandeau diametral opus - pentru escaladarea razboiului din Vietnam, o figura aparte a facut-o Averell Harriman. Intre toti "inteleptii" din Administratia Johnson, Averell Harriman era probabil omul cel mai putin indreptatit sa ceara escaladarea razboiului "anticomunist" din Vietnam de catre SUA. Averell Harriman intretinuse excelente relatii de afaceri, precum si raporturi politice la varf, cu Stalin si URSS, inca din anii '20. In anii celui de-al Doilea Razboi Mondial, Harriman negociase ajutorul american pentru URSS, precum si problema Crimeei, cu Stalin personal. Era prieten apropiat al Ambasadorului URSS la Washington - Anatoli Dobrinin - fiind invitat la petrecerile ocazionate de ziua de nastere a Ambasadorului sovietic si - conform lui Isaacson si Thomas - isi petrecea vacantele in Florida impreuna cu familia Dobrinin (Isaacson si Thomas - "The Wise Men", pag. 710). Desi nu credea in sansele SUA in razboiul din Vietnam, Averrel Harriman ("Council on Foreign Relations") a pledat energic in favoarea escaladarii de catre SUA a conflictului. Fostul secretar al lui Kennedy, Arthur Schlesinger, relateaza ca Averrel Harriman i-a marturisit odata, in particular - dupa o bautura tare - ca el, personal, era impotriva razboiului din Vietnam (vezi Isaacson si Thomas, op. cit., pag. 660). Isaacson si Thomas se intreaba: "In 1965, ei (consilierii <<Council on Foreign Relations>> din Administratia Johnson) aveau serioase indoieli asupra angajarii masive a trupelor americane in apararea guvernului Vietnamului de Sud. De ce oare nu au transmis aceste indoieli presedintelui?" (Isaacson si Thomas, op. cit. Pag. 653). De acelasi delict al "dublei gandiri" au dat dovada si ceilalti "intelepti" ai "Council on Foreign Relations" din Administratia Johnson: Andrew Goodpaster, Nicholas Katzenbach, Cyrus Vance, Dean Rusk, Richard Helms. Impotmolirea Anii 1966, 1967 si 1968 au marcat innamolirea definitica a SUA in razboiul din Vietnam, fapt care a provocat cresterea protestelor, mai intai in SUA, apoi in intreaga lume. Manifestatii de mari proportii - de la cateva sute de mii la circa un milion de protestatari - ale organizatiilor "anti-war", declaratii ale unor lideri politici si spirituali notoriidin SUA contra razboiului din Vietnam au creat, in 1967-1968, in Statele Unite o situatie interna exploziva. In 1967, organizatia "Spring Mobilisation Comittee" (SMC) a inceput o suita de mari manifestatii violente al caror scop declarat era sa opreasca razboiul din Vietnam, provocand un razboi civil in SUA. Punctul culminant al acestor manifestatii a fost marsul asupra Pentagonului din 21-22 octombrie 1967. Pe 21 octombrie 1967, zeci de mii de manifestanti au ajuns in fata Pentagonului. La inceput, totul parea pasnic: manifestantii discutau cu militarii care formau zidul de aparare al Pentagonului si le puneau flori in teava pustii. Odata cu caderea noptii, sute de tineri purtand steagul Vietcong au luat cu asalt cladirea Pentagonului. Primul asalt asupra Pentagonului a fost respins de militari. Tinerii protestatari au inceput sa-si arda ostentativ livretele militare si odinele de concentrare in Vietnam, altii fumau ostentativ droguri (hasis si marijuana), urinau pe zidurile Pentagonului, scriau lozinci obscene sau faceau sex sub ochii militarilor. Dupa miezul noptii, autoritatile au recurs la trupele speciale si la Garda Nationala pentru a dispersa tinerii manifestanti, folosind gaze lacrimogene, bastoane de cauciuc si caini de lupta. Circa 1.000 de tineri (cifra variaza) au fost arestati. Segmente intregi din societatea americana se manifestau acum activ contra razboiului din Vietnam: tinerii, intelectualitatea, negrii, veteranii de razboi, multi lideri democrati si republicani. In acelasi timp, protestul devenise international. SUA incepeau sa fie izolate politic, din cauza inglodarii militare din Vietnam. "Council on Foreign Relations" (CFR) a inteles ca intinsesera "coarda" prea tare cu escaladareadin Vietnam si a inceput sa "linisteasca focul": "Council on Foreign Relations" (CFR) cauta acum negocieri cu Vietnamul si o solutie de pace onorabila. Mai ales ca, in 1968, alegerile prezidentiale din SUA bateau la usa.

Vladimir Alexe